Când plâng , mereu mă rog la Dumnezeu şi-L întreb : " Oare nu vezi ce văd şi eu ? "

Dacă aş putea , aş pleca departe , m-aş îndrepta spre NICĂIEIRI . Să fiu liberă , să nu fiu nevoită să dau explicaţii despre faptele mele . Acolo n-o să mai fie nevoie să încerc să-mi ţin sub control fiecare secundă din viaţă . Fiecare secundă care poate schimba sau distruge totul . Şi o să pot să dansez în ploaie , iar lacrimile mele se vor amesteca cu ploaia . Şi o să zâmbesc , iar atunci o să te iau de mână şi o să dansăm în ploaie , o să te strâng în braţe şi n-o să-ţi mai dau drumul . Şi o să fiu fericită . Şi numai atunci mă voi elibera de toate ideile astea idioate , de mânia de a găsi explicaţie pentru orice şi de a face lucruri cu care sunt de acord ceilalţi , pentru că n-am nevoie de minuni . Eu am nevoie de tine ! Am dreptul să fiu fericită şi am să lupt pentru fericirea mea , chiar dacă asta înseamnă să-mi asum riscurile . Şi dacă tot ar fi să cad , măcar să cad de la mare înălţime pentru că o cădere de la etajul 5 te zdrobeşte la fel de tare ca una de la etajul 100 . Şi dacă vei hotărî să pleci , voi rămâne măcar cu amintirea pentru că nu vreau pe cineva să-mi controleze viaţa , ci pe cineva care să mă înţeleagă , să mă iubească şi să mă accepte aşa cum sunt . Şi în iubire nu există reguli , iar tu şti asta . Şi ştiu că visez prea mult la o lume care să-mi aparţină în care pot să-mi permit să fiu copil când vreau şi să iubesc pe cine am chef , fără să mă judece nimeni . Şi uneori mă simt atât de inutilă . N-am nimic din ce vreau . Şi acum tot încerc să găsesc un sens acestei zile . Aş vrea să găsesc un sens a tot ce mi se întâmplă .. Chiar dacă nimic nu are niciun sens . Şi cu toate astea mâine va veni oricum , chiar dacă timpul nu ne mai ajunge . Pentru că timpul este ucigaşul perfect . Omoară tot . Omoară toate sentimentele care ne-au zdruncinat vreodată . Omoară ura , omoară iubirea . Nimic nu mai rămâne . Se ia de noi toţi . Şi în urma lui nu rămân decât nişte amintiri , iar tu te porţi de parcă ai să fi mereu aici , te aşezi atunci când ar trebui să te ridici şi taci atunci când ar trebui să zici . E un joc nebunesc în care ca şi ceilalţi te prefaci că e totul OK . Urăşti când ar trebui să iubeşti şi ataci oameni care te iubesc , crezând că vor să te facă să suferi . Căci la sfârşitul oricărei poveşti ne aşteaptă tristeţea ... Dar eu nu voiam asta .

Voiam să păstrez pentru amândoi un loc liber unde să respirăm
aer curat , unde să ne permitem să nu fim perfecţi . Am avut
 atâtea speranţe ce au murit în fum . De asta îmi pun speranţa-n tine , să nu ma uiţi şi tu .. Şi ştiu că e simplu că dacă nu simţi nu doare , doar că .. Eu de fapt nu îmi permit să nu îmi pese !