M-ai căutat pe străzi şi m-ai găsit în miez de noapte . Şi mi-ai vorbit . Şi ţi-am surâs . Ai încercat să te agăţi de-o conversaţie , de-un subiect , o afirmaţie , un compliment . Dar nu-mi păsa . Zâmbeam gentil , clipeam şi mă-ndepărtam în ceaţă . Precum un câine , mi-ai cerşit secunde , grăbindu-ţi paşii după mine . Şi doar zâmbeam . Şi doar păşeam spre infinit . Şi tu te sfâşiai , zbierai la inimă să îţi dea pace şi după mine te târai . Inima-ţi plângea pe când urechile-ţi îngheţau şi telefonul suna . Şi tu , ca un nebun , le ignorai fugind spre mine . Ajunsă la capăt de drum , mă opresc . Ajunsă la capătul puterilor , cad . Sper să nu apari acum şi sper ca paşii să-ţi întârzie . Opreşte-te un minut , să mă refac , să îmi revin , să pot să îţi vorbesc . Nu veni acum când nu sunt eu . Te rog , mai zăboveşte-un ceas , să mă ridic , să scutur praful şi amintirile ce dor . Nu mă privi în ochi . Prefă-te că nu sunt aici , că nu mă vezi şi că nu-ţi pasă . Ochi negri , buze vinete , degete roşii şi mâini tremurând . Lacrimi pe obraji . E beznă şi-i gălăgie . Hârtii şi sticle goale . Dezordine şi teamă . Ţigări , murdărie şi fum . O altă viaţă . Visez . Mă desprind de lumea mea . Cuvinte bolborosite , înjurături şi geamăt de plăcere . Vene străpunse , secunde de durere . Un râs nebun , un salt şi o cădere . Cu ochii-nchişi , merg înainte fără amintiri . Cu zâmbetul pe buze , păşesc prin viaţă ca printr-un cimitir . Inimi frânte . Dau totul uitării . E linişte . Apoi evadez şi dispar în depărtare . E-aceeaşi viaţă gri şi monotonă .
Şi-aceeaşi prăpastie fără fund şi fără margini . Nimic nu-i nou , nimic nu-i diferit . Priviri murdare , gânduri nebune şi vorbe uşor spuse . Oameni ce-aleargă în cercuri şi caută să strângă-n pumn un fir de praf şi o rază de soare . Aceeaşi zi şi-aceleaşi sentimente , aceleaşi arome, acelaşi noroi . Aceeaşi nemulţumire şi aceiaşi copii răpuşi de lumea rea , zdrobiţi în palma noastră . Respiraţie rece , iar fumul tăios se-mbibă în minte . Cu buzele grele , abia mai leg un cuvânt . Un strop de adevăr , o picătură , ar fi drogul perfect . În fiecare zi , viitorul e mai sumbru şi trecutul mai tare străluceşte . Cu fiecare minut urăsc mai mult , cu fiecare secundă , iubesc mai puţin . Mă-ndepărtez de soare , caut umbră
şi tăcere . Luminile m-au înnebunit , culorile mi-au produs dezgust , cuvintele
m-au ucis . Ascunsă după o mască , în văzul lumii , stau rănită . Nu mai există linişte , căci am furat-o eu . E toată , doar a mea . Nu trageţi , nu aruncaţi gloanţe-n mintea mea . Mă-ntreabă inima ce vreau , apoi ce simt şi ce nu am .
E atât de simplu şi totodată aşa de greu . Te vreau , te simt dar nu te am . Te am acum , dar nu pe viitor , deci nu am niciun viitor . Şi altceva nu vreau , nu simt , căci n-am nimic . De nu eşti tu , cum aş putea să simt ? Sau ce-aş putea să cer când inima nu mai vrea nimic ? Mă simt goală , mă simt departe şi parcă fără rost . Aş vrea să-nchid ochii şi să devin ceea ce-mi doresc . Să fiu acolo .. Acolo unde vreau , acolo unde simt , unde visez şi unde-aş vrea ca să trăiesc . Să simt căldura vântului , plutind deasupra mea , s-ascult la nesfârşit cum valurile îmi vorbesc şi să privesc mereu apa albastră a cerului care-mi şopteşte povestea
ei . Apoi , încet , o ploaie caldă să mă stingă , cu stropi fierbinţi desprinşi din norii blânzi . O muzică tăcută şi plină de-armonie , fără cuvinte omeneşti , fără un glas de om . Picioarele să-mi fie mângâiate de nisip şi lin să m-odihnească . Cu vârful degetelor , încet , eu marea să ating . S-o simt aşa cum este ea . Şi blândă şi necruţătoare , dar mereu acolo pentru mine . Să înghită orice frământare şi-apoi aş vrea ca apa împinsă spre uscat să-mi şteargă urmele de pe nisip . Mi-e frică să-mi mai deschid ochii şi mi-e frică să mai clipesc , căci nu mai vreau să mă întorc aici , printre noroi şi printre voci ce strigă ne-ncetat să mă trezesc şi să revin cu picioarele pe Pământ . Soarele-i dispărut , lumina-i parte din trecut . Noaptea-i mereu trează . Nimic nu mai e , pământul e uscat şi ars . Întunericul e ochiul ce veghează . Albastru a putrezit , verdele a dispărut , visele-au mucegăit , iar speranţa , precum un fum .. S-a risipit . Ce va urma ? Soare sau nori ? O lacrimă sau zâmbet ? Aleg să zâmbesc , aleg fericirea , deşi trebuie să lupt pentru ea . Trebuie să fac sacrificii , să trăiesc simplu , să nu privesc înapoi . Şi scriu , dar nu mai vreau să scriu , căci nu mai am cuvinte . S-au aşternut demult . Acum au dispărut . Şi mă gândesc la ieri , la azi , la ziua de mâine , dar sunt confuză şi nu realizez . Nu ştiu să scriu , nu ştiu ce să gândesc , pe cine să mai dau vina, în cine să mă-ncred , la cine să privesc , spre cine să mai strig ? Adorm cu toate că sunt trează . Zâmbesc , deşi n-am vise . Sunt singură , chiar de se aud în jurul meu mii de paşi . Închei aici , căci aţipesc . E trist mesajul şi , poate fără rost , dar uită-te în jur şi spune-mi : " Îţi place sau e dureros ? " =p~~~~~~~~
şi tăcere . Luminile m-au înnebunit , culorile mi-au produs dezgust , cuvintele
m-au ucis . Ascunsă după o mască , în văzul lumii , stau rănită . Nu mai există linişte , căci am furat-o eu . E toată , doar a mea . Nu trageţi , nu aruncaţi gloanţe-n mintea mea . Mă-ntreabă inima ce vreau , apoi ce simt şi ce nu am .
E atât de simplu şi totodată aşa de greu . Te vreau , te simt dar nu te am . Te am acum , dar nu pe viitor , deci nu am niciun viitor . Şi altceva nu vreau , nu simt , căci n-am nimic . De nu eşti tu , cum aş putea să simt ? Sau ce-aş putea să cer când inima nu mai vrea nimic ? Mă simt goală , mă simt departe şi parcă fără rost . Aş vrea să-nchid ochii şi să devin ceea ce-mi doresc . Să fiu acolo .. Acolo unde vreau , acolo unde simt , unde visez şi unde-aş vrea ca să trăiesc . Să simt căldura vântului , plutind deasupra mea , s-ascult la nesfârşit cum valurile îmi vorbesc şi să privesc mereu apa albastră a cerului care-mi şopteşte povestea
ei . Apoi , încet , o ploaie caldă să mă stingă , cu stropi fierbinţi desprinşi din norii blânzi . O muzică tăcută şi plină de-armonie , fără cuvinte omeneşti , fără un glas de om . Picioarele să-mi fie mângâiate de nisip şi lin să m-odihnească . Cu vârful degetelor , încet , eu marea să ating . S-o simt aşa cum este ea . Şi blândă şi necruţătoare , dar mereu acolo pentru mine . Să înghită orice frământare şi-apoi aş vrea ca apa împinsă spre uscat să-mi şteargă urmele de pe nisip . Mi-e frică să-mi mai deschid ochii şi mi-e frică să mai clipesc , căci nu mai vreau să mă întorc aici , printre noroi şi printre voci ce strigă ne-ncetat să mă trezesc şi să revin cu picioarele pe Pământ . Soarele-i dispărut , lumina-i parte din trecut . Noaptea-i mereu trează . Nimic nu mai e , pământul e uscat şi ars . Întunericul e ochiul ce veghează . Albastru a putrezit , verdele a dispărut , visele-au mucegăit , iar speranţa , precum un fum .. S-a risipit . Ce va urma ? Soare sau nori ? O lacrimă sau zâmbet ? Aleg să zâmbesc , aleg fericirea , deşi trebuie să lupt pentru ea . Trebuie să fac sacrificii , să trăiesc simplu , să nu privesc înapoi . Şi scriu , dar nu mai vreau să scriu , căci nu mai am cuvinte . S-au aşternut demult . Acum au dispărut . Şi mă gândesc la ieri , la azi , la ziua de mâine , dar sunt confuză şi nu realizez . Nu ştiu să scriu , nu ştiu ce să gândesc , pe cine să mai dau vina, în cine să mă-ncred , la cine să privesc , spre cine să mai strig ? Adorm cu toate că sunt trează . Zâmbesc , deşi n-am vise . Sunt singură , chiar de se aud în jurul meu mii de paşi . Închei aici , căci aţipesc . E trist mesajul şi , poate fără rost , dar uită-te în jur şi spune-mi : " Îţi place sau e dureros ? " =p~~~~~~~~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu