Ziua în care ne-am spus adio pentru totdeauna : 14 februarie 2010 .

Ți-aș spune o poveste , dar nu știu cum să-ncep .. Gen , era demult , chiar pe data de 14 februarie , numai că toate astea se întâmplau acum doi ani , afară era frig și tremuram ca o copilă , într-un leagăn înghețat .. Dar , mai sunt și alte lucruri rămase-n minte , pe retină .. Și Doamne , măcar de mi-ar fi ieșit din suflet ! Îmi aduc aminte cum fuma o țigară tare , strângea din ea , iar eu plângeam . Era nervos și agitat .. Avea să îmi spună o mie de lucruri , însă , le omora cu o tăcere cruntă .. Cu aceeași tăcere cu care mă omora și pe mine al dracului de tare . Se uita fix în ochii mei , mă privea aten , îmi simțea frica așa cum n-o mai simțise niciodată , ceea ce îl făcea să nu zică nimic în continuare . Nu voia să mă rănească .. Și eu o știam prea bine .. Ahh , mă iubea copilul ăsta așa cum știa el , într-un mod neînțeles și inexplicabil .. Dar o făcea ! Însă , toată iubirea aia nefirească , din povești , NU , nici de acolo - din povestea mea , se dusese de mult timp . Eu o știam , el o știa , și cineva trebuia să o spună ..   Știam că dacă Dumnezeu i-ar fi cerut să-și dea inimioara din piept ca eu să trăiesc , el ar fi dat-o ! Am simțit un final . Ăsta era tot ce simțeam atunci .. E cel mai urât sentiment posibil , să simți un ultim moment , o ultimă șansă să îl prind de mână , și nicio altă șansa să îi spun : " Stai ! " . A început să îmi spună mii de lucruri , milioane de mici treburi , pe care nu am apucat să le gândesc , într-un timp atât de scurt , atât de sec , atât de încordat , atât de .. Trist ! El gândea mereu cu câteva minute înainte , știa că orice aș fi spus , el ar fi plecat exact atunci , nicio secundă după aia , nicun alt gând , așa că nu m-a lăsat s-o spun , nu s-a lăsat să nu mă asculte . Mă cunoștea ca și cum aș fi fost copilașul lui . Știa când mă trezeam , știa că eram cu un zâmbet larg pe față când o făceam . Știa că era vina lui .. Ehh , ce nu știa ?! Deci , cineva trebuia să-mi termine povestea asta care v-o înșir aici . Unul din noi trebuia să spună : ADIO ! Eiii , și a spus-o în final , cu toată lumea aia care cădea în jurul meu , cu toți norii ăia care apăruseră de nicăieri , cu mine , care nu mai aveam să fiu o fată drăguță , a lui , care nu știa nimic . Am plecat cum am putut , nu mai știu cum am făcut-o , ultimele lui cuvinte fiind : " Eu altă fată n-am să mai iubesc niciodată așa cum te-am iubit pe tine , din tot sufletul meu ! Pleacă și uită-mă , barimi tu să fi fata aceea specială de care să nu-mi mai bat joc ! " . Hahh , da , vremurile astea de demult , când era rece , și se întâmpla toată povestea asta , au fost un apogeu al iubirii mele , mult schimbate de atunci .. Cât de schimbată sunt de atunci .. Și cât rănesc , și cât plec , și cât nu mai simt . S-au dus toate de atunci , în veri trecute prin nopți albe , toamne în care îl vedeam , primăveri în care ne iubeam , în ierni la fel de reci ca atunci , la fel de goale . Și mi-a spus că l-am pierdut , si eu i-am spus că m-a pierdut . Mi-a spus că pleacă , și i-am spus că plec .. Mi-a spus " Niciodată ! " , i-am spus : " Așa să fie ! " .. Dar e ciudat că mai țin minte povestea asta . Ahh , și mai ciudat e faptul că mi-aș dori să nu fie , mi-aș dori sa mai fie el aici . Un minut ? L-aș vrea un minut , fericit , al meu .