Te afli la locul obişnuit de fiecare dată când ţi-e dor şi rămâi acolo până prinzi curaj să continui să mergi mai departe . Doi ochi te privesc , aceiaşi doi ochi care te-au iubit şi au avut grijă de tine , dar tu nu-i poţi vedea şi nu e din cauza luminii , nici a întunericului , nu e din cauza depărtării , nici a apropierii , ci din vina timpul . Cândva , îi recunoşteai foarte uşor , îi iubeai , dar acum sunt lipsiţi de viaţă , iar pentru tine nu mai reprezintă nimic sau cel puţin asta încerci să te convingi . Încerci să cauţi explicaţii acolo unde nu există şi deşi eşti sigur că nu vei găsi nimic , cauţi în continuare încercând să scapi de acea secundă de singurătate , secundă care de fapt e un minut , o oră , o zi, o săptămână , o lună , un an , o clepsidră cu nisip ud . Dar ceva în interiorul tău îţi aminteşte cine sunt acei ochi , ce-ai simţit pentru ei , dar pe care i-ai pierdut pentru că n-ai avut destulă grijă . I-ai pierdut pe un drum al amintirilor , iar acum refuzi să retrăieşti clipa şi te pierzi în detalii inutile , te minţi crezând că ţi-e bine , zâmbeşti fals , râzi ironic şi treci nepăsător pe lângă ceilalţi încercând să ajungi la final . Vrei să câştigi această luptă şi începi să mergi repede , iar mersul devine alert transformându-se într-un alergat continuu prin viaţă . Şi ajungi în final primul , singur de altfel . Şi atunci te trezeşti , eşti tot acolo în acel loc , doar tu şi acei doi ochi ce te privesc . Acum înţelegi tot şi te duci spre ei , nu vă vorbiţi , nu vă zâmbiţi , ci vă cufundaţi într-o îmbrăţişare care este numai şi numai a voastră .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu